Spectrul politic

Când partidele se iubesc, nu se poate spune că ‘arderea’ e la nivel de doctrine şi că ‘îmbrăţişarea’ vizează părţile compatibile şi reciproc tentante, ci e doar o scenă din piesa cu multe acte ‘Resorturile afective ale politicului’, şi anume scena în care personajele îşi iubesc slăbiciunile.

Din acest motiv, îmbrăţişarea poate părea aproape pasională, parţial cu rol de protecţie/susţinere şi tot parţial (adică restul până la 1) în ideea că doar-doar îşi va pierde careva (mereu celălalt) respiraţia/echilibrul, fie şi temporar, sau va răspunde chemării iubitoare cu un uşor leşin patetic ori cu o lacrimă în gene, pentru care să se ofere rapid o terţă batistă –de regulă mică, dar emancipată şi gata pregătită pt o respiraţie europeană, ori o batistă mai puţin sofisticată, dar mare cât simpatia unei părţi a electoratului.

Apoi urmează/continuă (re)cunoaşterea reciprocă, întotdeauna plină de neprevăzut, dar cu atât mai intensă, micile drăgălăşenii şi surprize, ziua - plimbări cu barca şi înot sincron, noaptea - furtunoase aventuri în cluburi, dimineţi umpic mahmure, prânzuri copioase şi seri sclipicioase, discuţii discrete privind zestrea şi schimbările spectaculoase ce se prefigurează în Codul civil şi-n cel al familiei privind regimul juridic al bunurilor soţilor - ah, logodna, cu artificii şi porumbei, apoi schimb de bilete, de scrisori, de poze, de amintiri.

La nivel de limbaj, ‘politic’ e un cuvânt echivoc şi androgin, utilizat atât la masculin, cât şi la feminin, iar la nivel de calificare, nu există fenomene politice prin natura/esenţa lor.

Altfel spus, nici un fapt nu este politic ab initio.Dar într-o (bună) zi, poate să devină.

Deşi una din definiţiile politicii pune semnul egal între aceasta şi arta de a guverna în vederea binelui public, în realitate, când e vorba de efectele politicului, ‘Nu se ştie cât sânge costă’.

Teoria spune că în ciuda neajunsurilor, nu ne putem lipsi de politică, deoarece ea e sistemul de reglare în orice societate în care există relaţii conflictuale.

La noi politica se străduieşte din răsputeri să devină un sistem de dereglare generală, iar teoria n-are decât să plângă cu ochii la mărgelele ouate de găina guvernamentală în cuibarul naţional.